Prietenii adevarati - ii pretuiesti?

„Într-o viaţă de om, să găseşti un prieten e mare lucru; să găseşti doi e ceva cu totul deosebit; iar să găseşti trei e practic imposibil.“ — Henry Brooks Adams.

Intr-adevar, prietenii adevarati sunt tot mai rari, motiv pentru care ar trebui sa-i apreciem extrem de mult. „X, pot sa ti-l prezint pe prietenul meu? El este... aaa, scuza-ma, imi scapa acum. Poti sa-mi amintesti te rog numele tau?”. Nu de putine ori mi-a fost dat sa aud asa ceva – asta este doar un exemplu al modului gresit in care folosesc unii oameni cuvantul „prieten”. Si noi de multe ori tindem sa credem ca avem multi prieteni – iesi in oras cu o gasca mare, imparti numeroare momente cu diferiti oameni... Insa in momentul in care ai o problema, ai nevoie de un umar pe care sa plangi, realizezi ca nu te simti atat de apropiat de acele persoane incat sa le dezvalui cele mai profunde sentimente ale tale.
Asadar, numeste-l prieten doar pe acela caruia ii poti vorbi deschis, la care poti apela oricand, la orice ora din zi si din noapte, pe cel care te intelege perfect si simte exact care iti este starea, fara a fi nevoie de prea multe cuvinte din partea ta.

De la o vreme, din cauza amalgamului de idei din capul meu (ma mir cum mai rezista bietul meu neuronas – clar are si el nevoie urgenta de un prieten!) am fost mai acida ca altadata, m-am departat de unii prieteni, nu m-am mai interesat ca altadata ce fac, nu m-am mai bucurat atat de mult de bucuria lor. Fara rautate toate astea. Pur si simplu sunt contrariata de cat de mult mi-am schimbat unele conceptii la care in urma cu numai cateva luni tineam cu tarie (imi amintesc si acum cand o prietena (as fi curioasa daca se prinde ca despre ea e vorba) mi-a spus ca trairile imi vor schimba perceptia – eram convinsa ca nu va fi asa), de faptul ca nu stiu ce vreau de la mine, de la altii... de la viata.

Sunt genul de persoana nu foarte siropoasa, de aceea rar ma vei auzi spunand cuiva „Te iubesc”, „Mi-e dor de tine” (si chiar nu ma refer aici numai la iubire tip-tipa, era vorba de prietenie, remember?) si alte chestii de genu’. Fara sa stie, o prietena foarte buna m-a facut zilele astea sa-mi amintesc cat de mult fac astfel de cuvinte. Avusesem o zi proasta, eram cu lacrimi in ochi cand vorbeam cu ea pe messenger. Ea insa nu stia asta. Nici nu-ti imaginezi ce zambet mare mi-ai adus pe buze in seara aia! Da, Ana, simte-te!

Inca as mai avea timp sa ma opresc din scris, ca sa termin intr-o nota optimista. Dar neah, nu o fac :- )). Nu pentru ca as fi o persoana pesimista, desi asa ar putea parea din ce scriu din an in pasti pe blog ( se pare ca doar cand ma „apasa” ceva ma apuca cheful de scris).
Din pacate, chiar si cele mai stranse legaturi de prietenie ajung sa se destrame de multe ori, din diferite motive; uneori pur si simplu fiecare porneste in viata in directii diferite. In alte situatii, cum ar fi cea care ma macina pe mine acum, unul din ei „se pierde”. Si ma doare, ma doare foarte tare pentru ca ma simt intr-o oarecare masura vinovata. Daca i-as fi fost cu adevarat prietena, as fi fi facut tot posibilul sa nu se ajunga pana aici. Nu pot spune ca nu am incercat, dar cred ca am facut-o prea putin. Am invatat ca atunci cand este vorba de cineva care iti este ca un frate, trebuie sa te folosesti de toate mijloacele pentru a-l ajuta, cu riscul de a se supara. Aici ma refer pana si la faptul de a nu tine un secret care ii dauneaza, care ii face numai rau. M-am impiedicat in „Nu pot sa zic la nimeni; i-am promis. Ce fel de prietena m-as dovedi?”, dar acum realizez ca m-as fi simtit mai bine daca nu ar mai fi vorbit cu mine dar mi-ar fi fost recunoscator mai tarziu. Cu siguranta, lui nici nu-i trece prin cap ce simt eu, nu ma considera vinovata – dar eu da.

„Prietenia ne dublează bucuriile şi ne reduce la jumătate suferinţele.“ (Francis Bacon)